cartea ioanei pârvulescu, inocentii, nu este una greu de citit, dar abundă de emoție, iar stări de bine, de cald, de râset ni se instalează în suflet citind-o, dar și, așa cum era de așteptat, de nostalgie, de ușoară tristețe și regret după vremurile copilăriei noastre, pe care nici noi, nici micuța ana, nu le mai putem recupera nicicum - poate …

Pădurea îl cheamă în acest spațiu promițându-i iubire, înțelegere, o lume de basm, inițiere în tainele naturii. Chemarea pădurii, atât de mângâioasă și ispititoare, seamănă cu o încercare de a-l menține în vârsta fericită a copilăriei, lipsită de griji. Parcă ar vrea să-l ferească de o soartă nefericită.

Inocenții Ioanei Pârvulescu ne reamintește de copilărie, tocmai datorită faptului că e povestită din perspectiva unui copil, celui mai mic membru al casei de pe strada Maiakovski, din Brașov. Ana locuiește acolo, împreună cu fratele și cei doi verișori, alături de adulții casei.

De fiecare dată când dau peste o carte din literatura română care mi-a plăcut mult o recomand tuturor celor care sunt sceptici cu privire la autorii noștri români. Ioana Pârvulescu mă convinsese deja cu Întoarcere în Bucureștiul interbelic, o altă carte care mi-a plăcut nespus. Însă cu Inocenții m-a recâștigat și m-a făcut

rezumat inocentii de ioana parvulescu